Tu de cate ori ai auzit ” Fac si eu cat pot, ca doar nu e firma mea”?

As vrea sa raman si astazi in sfera celui de-al cincilea element al marketingului, celui de-am cincilea “P”: oamenii. Cred cu tarie ca este cel mai important factor in tot ce facem. Pentru ca oricate norme si proceduri am face si oricat de bine ne-am construi sistemele de management, ele devin conectate la realitate doar atunci cand oamenii intra in contact cu ele.  Am vazut cu totii oameni care pot bloca iremediabil procese fiabile dar si oameni care au venit cu solutii extrem de destepte la situatii aparent fara iesire. Evident sunt exceptii. Majoritatea covarsitoare se situeaza in limitele normalitatii. “Fac ce pot”, “n-o sa ma dau peste cap pentru firma asta”, “am si eu viata mea”, “daca oricum nu mi se mareste salariul de ce sa ma agit mai mult “, “am si alte prioritati”- afirmatii ale normalitatii. Perfect plauzibile, nu? Pentru ca asa e: fiecare are viata, lui, salarii nu mai cresc, fiecare are alte prioritati in viata. Perfect adevarat si foarte normal. Nu fac apologia “eroilor” care isi muta toata viata la serviciu. Pentru simplul motiv ca nu cred in asa ceva pe termen lung. Insa am observat ca de fapt aceste afirmatii sunt “umbrele” comode sub care te ascunzi ca sa oferi mai putin – si cred ca este o teorie aplicabila nu doar la munca, ci si in orice alt aspect al vietii noastre personale.

Nu cred intr-o balanta echilibrata intre munca si viata personala. Sau mai bine zic, cred intr-un echilibru foarte rudimentar si vulnerabil. Si mai ales in ultima vreme balanta inclina tot mai mult spre talerul cu munca. Cel putin cantitativ. Idealul meu ar fi sa transformam aceasta parte cantitativa intr-una calitativa. Poti sta la munca si 10 – 12 -14 ore pe zi. Dar cat de bine ai facut ceea ce ai facut in ziua respectiva? Daca ne straduim sa facem lucrurile mai bine pe termen lung nu va mai fi nevoie sa ne ascundem sub afirmatii de genul “o sa fac cat o sa pot si eu, ca doar nu e firma mea ”. Pentru ca asta din start arata ca de fapt o sa faci mai putin, mai neimplicat.

Cum putem face asta noi cei care luam decizii? Si mai ales cum ii putem convinge pe oamenii cu care lucram ca acest lucru inseamna o schimbare in bine? Cred ca este singura modalitate prin care balanta munca – viata personala se poate echilibra in mod real.

Angajatii – ultima frontiera

Ieri am participat la prezentarea cartii “Married to the brand” in Romania, eveniment organizat de Gallup.  Cel care a scris cartea, Willian J. McEwen, a deschis cu acest prilej cateva subiecte de discutie, pe marginea conceptului de atasament emotianal fata de un brand. Mi s-au parut  interesante tehnicile de masurare in cifre foarte concrete a acestui “emotional involvement” – practic concluzia este ca atunci cand clientii sunt atasati emotional de brandul nostru (si nu doar rational) ne ofera mai mult din banii lor. Cand tragi linie, asta inseamna un profit net mai mare decat in cazul companiilor care nu reusesc sa-si implice emotional clientii. Fair enough, mai ales pentru actionari, nu?

Ce m-a surprins, tot la categoria concluzii. Companiile cu angajati motivati si dedicati au mai amulti clienti atasati emotional de brandul lor si, respectand logica anterioara, profituri mai bune. Astfel am ajuns la subiectul “people”. Toata lumea declara peste tot in ultimii ani cat de frumos si profitabil este sa ai angajati fericiti si dedicati. Un angajat fericit = un client satisfacut, etc si bla bla.  Sute si mii de discursuri pe aceasta tema, zeci de teambuildinguri si traininguri, ore, bani, timp – toate inregistrate la sectiunea cheltuieli. In Romania si in intreaga lume. Si totusi, un studiu prezentat tot la intalnirea de ieri, dand ca exemplu Marea Britanie, arata negru pe alb ca doar 35 % din angajatii non-manageri stiu concret care sunt misiunea si valorile firmei pentru care lucreaza. Cei care nu stiu sunt 65 %. Urias procent. Terifiant as zice chiar. Si inca ceva. Se pare, conform aceluiasi studiu, ca foarte putini angajati recomanda compania lor prietenilor si familiei. Am retinut pentru industria bancara UK ca doar 13 % dintre non manageri recomanda banca pentru care lucreaza cunostintelor apropiate. 87 % nu recomanda compania pentru care lucreaza.

Asta imi arata ca undeva facem o greseala grava si ca cheltuim total aiurea sute si milioane de euro pe “implicarea angajatilor”. Sau sa fie explicatia in natura umana (lenesa si refractara) iar in acest caz daca n-am fi cheltuit sume uriase  pentru implicarea propriilor angajati situatia ar fi stat si mai rau decat acum? In plus, acum e criza bugetele de HR au scazut drastic. Asta inseamna prabusirea spiritului de customer care?

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!